In cartea Riscul de a fi ortodox se gaseste fraza urmatoare: "Un popor si un individ atata pretuiesc: cat au inteles din Evanghelie". Practic ceea ce sta la baza unui individ sau unui popor dovedeste daca acesta este sau nu crestin.Mai mult decat aceasta se arata gradul in care o persoana exprima prin fapte invatatura crestina.
Cat de aspru este poporul cu Ap Toma atunci cand, dupa intelepciunea gandului omenesc, il numeste Toma necredinciosul. Dar in ce masura ne permitem noi sa etichetam pe altcineva? Intrebarea este legitima deoarece marea problema a vremurilor noastre este criticismul.
Cantarea liturgica din ziua aceasta spune astfel: "Usile fiind incuiate, venit-ai la Ucenici, Hristoase. Atunci Toma, prin dumnezeiasca randuiala, nu se afla cu dansii, ca zicea: Nu voi crede, de nu voi vedea si eu pe Stapanul; de nu voi vedea coasta din care a tasnit sangele, apa, botezul; de nu voi vedea rana prin care s-a vindecat omul de rana cea mare; de nu voi vedea ca nu este ca un duh, ci trup si oase. Cel Ce ai calcat moartea si pe Toma l-ai incredintat, Doamne, slava Tie!" (Slava..., Si acum... la stihirile Vecerniei Mari, gls. 6, duminica Tomii).
Cuvintele "Domnul meu si Dumnezeul meu!", pe care Toma le striga in revenirea sa reprezinta cel mai frumos strigat de biruinta - dupa "Hristos a inviat!" - prin care crestinismul a intrat in istorie, iar crestinul intampina vesnicia.
Ap Toma ne pune in palme cheile prin care pururea putem sa ne controlam continutul credintei. Caci nu Ortodoxiei ii este caracteristic dictonul zis crestin: "Crede si nu cerceta!" Bisericii ii este caracteristica icoana lui Toma, care cere un semn pentru putina, sovaielnica sa credinta.Necredinta lui Toma, Hristos o arata roditoare de credinta, "dreapta lui cea iubitoare de incredintare" fiind in fond mana gandului nostru indreptata mereu, intrebatoare, spre taina ce izvoraste din coasta noului Adam, Hristos. Daca din coasta Adamului celui dintai izvoraste femeia, din coasta ranita de rana ce vindeca rana lui Adam izvoraste pnevma (duhul) care naste Biserica, tainicul pantec care ne naste pe toti in Hristos. Caci coasta lui Hristos, ne-o zice textul liturgic (Icos), este "o coasta de foc", acel "foc dumnezeiesc" care, aratat la Cincizecime, va umple de Biserica lumea. Biserica, care mereu "pipaind" taina dumnezeirii, pururea marturiseste pe Hristos Cel inviat ca Domn si Dumnezeu.
Indrazneala indoielnicului! Toma da lectia cautarii si aflarii lui Hristos Cel inviat. Nu se multumeste cu putin, nu-i grabnic in a "inghiti" spusele prietenilor sai - pe care-i va fi surprins, nu o data, indoindu-se de Hristos, fugind, caci sa nu uitam, dintai sunt in foisor "de frica iudeilor". Cum sa crezi niste fricosi? Iar din normalitatea curajului sau, oarecum atins de necredinta, se naste gestul sublim, care ni se cere si noua mereu: al marturiei fondate. Pe adevar si curaj. Pe cautare si aflare.Dragii mei,
Ne putem atinge si noi de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet. Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvîrşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim cu Hristos Mîntuitorul prin Sfînta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mîntui.